Scoarta cu nuci si o carte nostalgica

Am promis saptamana trecuta ca va povestesc cum e cu scoarta de nuci. Am gasit reteta in cartea Veronicai Bectas "77 istorii si retete din Epoca de Aur", o carte nostalgica intr-ale carei  scurte povestiri am regasit, oarecum, "parfumul" acelor vremuri. Cine le-a apucat intelege de ce am pus parfumul intre ghilimele. Nu e nici momentul si nici locul sa fac o recenzie a cartii, daca va pica in mana e preferabil s-o cumparati fiindca e o lectura interesanta.
Insa printre retetele prezentate la fiecare povestire in parte se gasesc idei bunicele. Gulasul de la pagina 82, la care am adaugat si niscai chimion, a iesit demential.

Revenind la ... nucile noastre, trebuie sa va spun ca tin cartea asta in bucatarie printre multe alte carti care trebuie sa stea la indemana bucatarului. Ocazional o mai deschid si citesc atunci cand se intampla sa fiu singura in fata farfuriei, odoarele fiind adormite si eu bucurandu-ma de o masa linistita. Dintr-una intr-alta mi se pusese pata pe prajitura asta cu nuci, mai vazusem ceva similar in cartea Sandei Marin, editia veche, dar asta era chiar la fundul teancului si mai greu de accesat. Asa ca din vorba-n vorba am cumparat, intr-unul din drumurile facute la piata, si niscai miez de nuca. Da, am nuci prin balcon dar daca-mi asumam si etapa spart-curatat cred ca n-aveam ce va povesti azi :)).

Reteta zice asa:
- 200 g nuci fin taiate
-3 oua
- 100 g de faina
- 200 g zahar farin (eu am pus doar 100 si anume brun si anume tos, nu fin).
- 3-4 linguri de lapte (optional)

Evident ca mi-a atras atentia aspectul miezului de nuca taiat fin. Buon, amplasez Diva in learning tower (eram amandoua acasa, ce credeati?), ii las si ei la indemana fundul si cutitul ei, ii dau cativa mieji sa aiba ce distruge si ma apuc de treaba, avand grija sa manevrez cutitul (al meu, ala care taie) la o distanta mai mare decat o lungime de brat (al ei bratul, adica).

Eu da-i da-i, toaca si transfera in castron, cu ochii pe ea, ea vede ca mizanplasu' e ca pt taiat legume, asa ca se apuca si gusta miejii. De aici s-a dezlantuit o adevarata epopee. In prima faza a scuipat si a declarat "Pace nuuuu!", adica nu-i place, ca asa construieste ea frazele, Yoda Style, deocamdata. De exemplu zice "geaca pi mini tzin", in loc de "tin geaca pe mine".

Mno, pace-nu, ca pace-nu, da-i placea sa se chinuie. Lua o gura de miez, mesteca nitel la el, strambatura, pace-nu, scuipatura. Mai fata, ca o fi, ca o patzi, te rog nu mai baga in gurita daca nu-ti place, ca nu te obliga nimeni sa mananci, e in regula daca nu-ti place. (eu ii tot explic ca e in regula sa nu-i placa ceva de mancare).

De la o vreme parca parca s-au rarit pace-nu-urile si prinsesem si io oleaca de spor la tocat. Mda, sigur, cum sa nu....dupa max 7 minute urechea imi da alarma: E PREA LINISTE!!!!! Atunci am realizat ca activitatea linistita desfasurata de Ghemotoaka langa mine era de fapt aceeasi, dar fara fundal sonor. Mesteca miezul, plescaia la el, se intorcea spre chiuveta si scuipa balosit cat putea ea de silentios. Sa va descriu cat mestecalau de miez de nuca era pe ea, pe masa, pe chiuveta si, daca te uitai bine, pe faianta? Am simtit ca ma mananca pielea....Acela a fost momentul de ratacire intelectuala in care am deschis sertarul cu tacamuri si am cautat o metoda de a urgenta "taiatul fin"...vorba sa fie, caci cu ochii la odrasla si nervii pe bigudiuri, numa taiat fin nu mai era. Am luat presa de usturoi si am facut gestul sinucigas...horror, stiti cum se aduna si se pietrifica miezul de nuca in presa, fara sa iasa un gram pe partea aialalta? Nu, daca nu stiti nici nu e cazul sa aflati....Am pus presa de usturoi la inmuiat intr-un pahar cu apa si am revenit la cutit.

Intre timp, minune, fii-mea se potolise cu degustatul si mosmondea la niste forme de silicon. Acu e momentul, mi-am zis. Am terminat rapid de taiat miejii (cat o fi ramas din alea 200 de grame masurate la inceput nu mai conteaza) si m-am pus pe treaba.
Mai intai am aprins cuptorul ca sa scap de o grija.
Apoi am frecat intr-un castron galbenusurile cu zaharul pana s-au albit, am adaugat faina treptat si apoi miezul de nuca. Presata de timp si de graba, m-am cam panicat cand am vazut ca amestecul e cam prea solid uscat si am adaugat si cateva linguri de lapte, de ziceam mai sus ca-s optionale. De fapt cred ca se putea si fara ele. Separat am batut albusurile spuma tare si le-am pus peste galbenusurile cu faina si miez de nuca, amestecand, cu rabdare (mno, pe cat s-a putut), de jos in sus sa nu se tufleasca bunatate de spuma.

Am turnat intr-o tava tapetata cu hartie de copt si am tinut la cuptor cam 25 de minute, la foc mediu, cu celebra tava cu apa dedesupt. Tava mea a fost de cam 20/30 si a iesit prajitura cam groasa. Daca folositi o tava mai mare si, implicit, stratul e mai subtire, as zice ca 15-20 min sunt de ajuns. Cand a fost gata rumenita frumos (cam prea rumenita pe fundul tavii, in cazul meu, ca m-am luat cu alte cele), am scos-o pe un gratar si dupa ce s-a mai racorit putin am portionat-o. Reteta prevede si pudrarea cu zahar tos dupa coacere, insa eu am trecut peste asta, ca oricum are destul zahar in compozitie.

E o prajitura destul de consistenta, Vizigotul a degustat-o indelung si a declarat ca daca ii adaug si merisoare i-o pot da pe post de baton energizant. Cred ca ar fi mai interesanta coapta in strat mai subtire sa fie si mai crocanta. Aduce destul de bine cu gustul de pricomigdale, dar miezul de nuca tocat grosier (ca la mine n-a fost fin, ci grosier) ii confera textura.

Una peste alta, cand n-aveti inspiratie sau ingrediente de altceva, musai sa o incercati. Merge brici dimineata la cafeluta!