FIINDCA

Se spune ca foamea e cel mai bun bucatar. Da' pasiunea e cel mai bun condiment......

duminică, 28 februarie 2010

Concurs de dans (sportiv)

Ieri am avut concurs de dans. Nu eu, ci Vizigotul din dotare. Dansul fiind unul din sporturile pe care le executa cu pasiune (incurajat de incantarea noastra ca-si consuma energia si dobandeste o tinuta si-o postura de invidiat).

Suntem cu totii topiti si inlacrimati cand ii vedem asa mici, dragalasi, fetitele in rochite rosii iar baietii in pantaloni si camasi de seara, care cu o cravata, care cu un papion, care cu un brau rosu, in ton cu rochia partenerei. Caci nu exista vanitate mai mare decat vanitatea de parinte. Al meu, "gras si pantecos", cum il stiti, a ramas la varianta brau. Abia ii mai ascunde cutele facute de curea in talia pantalonului......

Si, cum ziceam, ieri avuram al treilea concurs de dans din cariera. La Sala Antilopa, din incinta fabricii omonime. Antilopa, nu Adesgo, cum a inteles, initial, taximetristul care trebuia sa ne duca acolo !!! Am ajuns, conform programului, la 19.30. Cam contrariati noi de ora convocarii dar programul e program. Ulterior am aflat ca numai curajul dnei directoare din gradinita noastra ne-a salvat, caci convocarea din partea organizatorilor s-a facut de fapt la 18.30.........

Ne-am intalnit cu alti parinti si ne-am grupat pe undeva pe latura salii...Cand intram? N-am reusit sa aflam, dar am gasit un loc strategic de unde piticii nostrii, probabil cei mai micuti de pe-acolo, sa poata vedea arena conturata cu panouri in centrul salii. De stat jos nici vorba asa ca incarcati fiecare cu hainele proprii, sacose cu haine de schimb si sticle de apa, cu ochii roata sa nu dispara progenitura, am inceput sa ne mutam ritmic de pe un picior pe altu rugandu-ne sa se termine inainte sa ii lase nervii pe juniori.

Fusesera programate mai intai grupele de varsta pentru care un concurs este chiar un concurs. Timp de vreo ora si jumatate ne-am uitat incantati la semi finale si finale pentru cei de 9-12 ani, 12-18 ani, 19-35 ani....frumos, nimic de zis, perechi frumoase si muzica foarte bine aleasa de-mi luau si mie picioarele din loc .....  dar asta era meritul participantilor, nu al organizatorilor. Nu mai zic de piticii nostri care frematau braunian la fiecare melodie. Dar stateam si ma intrebam: nu era mai corect sa programeze piticii gradinari primii? Mai ales ca nici nu necesitau cine stie ce arbitraj din partea organizatorilor.

De la o vreme incep copiii sa ne intrebe: noi cand intraaaaam? Ei, atunci sa fi vazut exercitii de rabdare parinteasca, incercam care mai de care sa raspundem frumos si logic si, mai ales, sa nu dam de inteles ca si  noua ne-a cam trecut cheful......

Intr-un final, dupa ce s-au terminat finalele si au fost premiati cei mari (asa am aflat ca era concurs national), se produce freamatul si apare zvonul: intra piticii. Ne activam si dregem coafuri, bagam camasi in pantaloni, asezam cravate....care ce-avea. Spre surprinderea noastra, insa, pe teren intra o ceata de tineri (15?18 ani?....pe-acolo) imbracati mai curand a dans urban decat a dans sportiv de gradi...... "Sunt in categorie cu noi?" ma intreaba mama partenerei fiului, retoric.....Dam amandoua din umeri a paguba si ne uitam bine doar doar or dansa si aflam si noi ceva. Urbanii sa danseze pace...si-au agitat tricourile si treningurile cateva minute, parand a masura terenul si a stabili o succesiune de miscari. Cel mai tensionat moment a fost cand au lasat la marginea terenului cateva tulumbe de-ale de impusca in aer cu confetii. Dupa experienta catorva serbari la gradi, stiu ca popularea aerului cu confetii iti garanteaza pierderea atentiei kinderilor pentru aproximativ 2-3 ore lejer....Cum ar fi mai dansat ai nostri dupa aia? De fapt, cum ar mai fi dansat oricine dupa aia, daca ai nostri ar fi adunat confetii pe teren?

Intr-un final, urbanii isi iau confetiile si treningurile si, aparent lamuriti asupra problemei, parasesc scena. Si incepe sectiunea de pitici cu....un ansamblu de domnisoare in colanti si tricouri albe. Care nu stiu ce varsta aveau dar nu puteau pacali pe nimeni, nu erau de gradinita. Dupa inca 2 cete de majorete (de gradinita) intra ai nostri, grupa de perechi. Au dansat bine dar, pentru ochii nostri cunoscatori (ca de-acuma suntem la al treilea concurs si cam stim ce le poate pielea) se vedea oboseala si lipsa de concentrare. De pe margine, restul trupei facea galerie sarind in sus si facand efort mai rau ca dansatorii. Am filmat, ca de obicei, cu lacrimi in ochi si am chiuit si fluierat corespunzator la final. Cand au iesit, al meu deja clacase, ii era foame, sete, il batuse pantofu si-si tinea mainile pana la cot in urechi ca-l deranja zgomotul. Cat Tati a cautat un taxi, le-am ovationat si pe fete care intrasera intre timp. Evident, si ele au fost cele mai bune. Niciunii nu erau ca ai nostri, nu?

Si-acum ajungem la ce m-a deranjat cel mai tare la acest concurs de dans sportiv. Activitatile sportive, in general, incurajeaza un stil de viata sanatos si ajuta la sanatatea organismului. In particular, dansul sportiv este util pentru dezvoltarea armonioasa si tinuta corpului, formeaza deprinderi legate de calitatea muzicii pe care o asculti si asa mai departe. Si-atunci stau si ma intreb (retoric): ce legatura au toate astea cu punga de chips-uri si cele doua sticle de suc acidulat (unul dintre ele cu cofeina) pe care le-au primit copiii intr-o punga marcata cu o marca celebra de cosmetice? Cu atat mai mult cu cat doar marca de cosmetice apare pe biletul de intrare pe care l-am primit ca si co-organizator.

Ca organizator de evenimente, stiu ce e acela un sponsor si inteleg de ce anumite produse se dau participantilor la o manifestare dar respectivii sponsori (daca asta au fost) poate ar fi trebuit conditionati de organizatori sa ofere ceva care sa fie, cat de cat, mai aproape de tema concursului.

Despre figura dezamagita a Vizigotului (si, sunt convinsa, si a altor copii) cand a constatat ca n-a primit niste dulciuri sau "macar niste abtibilduri", nu va mai povestesc. Al meu stie ca chips-urile nu se mananca asa ca nu a gustat decat unul, de pofta si a concluzionat singur: ce-s astea??????????? Dupa care s-a dus in bucatarie sa caute supa si crutoanele.......

sâmbătă, 27 februarie 2010

Musaca .... a la Cluj

Stiti vorba aia, la adresa unui copil care a facut o obraznicie "asa vede in casa". Ei, la mine e invers: ce manca Vizigotu' la gradi, aia vrea si-acasa si anume in seara respectiva. E clar ca unele mancari pot fi facute repede (de exemplu lapte cu cereale) dar unele necesita timp, pregatire si.....provizii. Pe care daca nu le ai...vorba lui Caragiale ...."va sa zica ca nu le are".

Asa am patit eu aseara: Matei mancase la gradi musaca. A dorit, evident, acasa, seara, musaca. De care era? Pai....buna si cu sos! De care sos? Raspunsul vine rapid si bine plasat: sos gustos de musaca, de care sa fie! Offffff......

Asadar....sa ne punem pe treaba. Cum nu aveam carne tocata, am scos din congelator niste piept de pui dezosat, l-am pus la dezghetat, si am purces la cautat provizii. Ceapa era, la fel si usturoi, sos de rosii, rosii proaspete si smantana (putina....ca sa zic asa...un fund de pahar). Am mai gasit si 3-4 ciuperci pe care nu avea rost sa le las in parasire. Condimente si ulei, ca la omu gospodar, n-am mai cautat ca se gasesc negresit. Problema era cu cartofii, ca aveam 3 de-un fel si 2 de-un fel. Nu-i bai, i-am curatat si i-am pus la fiert cu un pic de sare si 2-3 catei de usturoi .

Am pus Vizigotu' sa curete si sa taie ciupercile (ca tragea de mine sa ii dau ceva de facut)
iar eu am curatat 4-5 cepe (mici, productie autohtona din gradina bunicii). Am pus pieptul de pui (2 buc) la robot si l-am maruntit bine bine. Am incins intr-un wok teflonat 2 linguri de ulei de masline, am pus ceapa tocata marunt iar cand a devenit sticloasa am adaugat ciupercile taiate vizigoteste peste care, cand au inceput sa-si lase zeama, am adaugat carnea de pui tocata. Am dat focul mai mare si am amestecat sa se omogenizeze. Am adaugat si un pahar de supa de carne, sa se desfaca frumos tocatura de pui si o lingura bunicica de mujdei de usturoi, dupa care am lasat-o sa se 'nabuse cu capac. Dupa vreo 10 min, am adaugat niste suc de rosii (merge si bulion sau ceva pasta de tomate), nu mult, doar cat sa bronzeze un picut carnea, sare, piper si oregano uscat maruntit.

Am uns cu unt o cratita de merge la cuptor si am pus in ea un rand de cartofi, carnea tocata inabusita, apoi iar un rand de cartofi (cam rahitic al doilea rand de cartofi dar asta era ....). Peste cartofi am pus un strat de felii de rosii (am gasit in piata niste rosii micutze, pe vrej, ar fi fost cherry dar erau cam mari, ar fi fost rosii normale dar erau cam mici....oricum, minune mare, au gust!!!!! ).
Din fundu' de pahar de smantana gasit in frigider, cu 2 oua, jumatate de pahar de suc de rosii, si o lingurita de oregano uscat am facut un amestec omogen pe care l-am turnat deasupra, clatinand cratita sa intre prin toate cotloanele.

Mmmmm, arata bine dar mai mergea ceva....niste cascaval ras deasupra....dar lipsea din inventar asa ca am asasinat 2 bucati de telemea parasite pe usa frigiderului, una cat o nuca si una cat o mandarina. Le-am dat pe razatoare si le-am imprastiat frumos deasupra musacalei. Am pus-o la cuptor la foc mic pt vreo jumatate de ora, pana a scazut zeama si s-a aurit branza deasupra.

Ce-a iesit arata cam asa:

Cam....a la Cluj toata chestiunea fiindca nu a stat frumos in straturi sa fie taiata ca prajitura, ca n-au ajutat-o cartofii, nici prin cantitate nici prin procedura. O musaca fatoasa se face cu cartofii prajiti felii in ulei incins dar ne mai gandim la stomac, ficat, calorii si juniorii din dotare. Insa mesenii au laudat-o si apreciat-o corespunzator, motiv pentru care vizionati acu Domniile Voastre cratita deja vandalizata. N-am apucat sa fac poze cu tot "mizanplasu" original.

Alaturi am improvizat o salata de muraturi din 2 castraveti murati , o varzuca mica mica murata si o ceapa cruda, toate tocate,  asezonate cu cimbru si ulei de masline.

Intamplare din care invatam, Boieri Dumneavoastra, ca ar trebui sa ne uitam mai des in gura copiilor, ca adevar graieste! Mai nimeream eu mandrete de musaca si salata daca nu tragea fi-miu de mine sa-i fac ce-a mancat la gradi?

A, ca uitam: musacaua mea era EXACT ca aia de la gradi, desi recunosc cinstit ca la servire n-avea nici un fel de sos.

Smecherie de la Smaranda: ca sa stea stratul de carne tocata mai "adunat", puteti adauga in compozitie un morcov si un cartof date pe razatoarea mica iar la final, dupa ce se racoreste tocatura, un ou batut.

S-aveti pofta de mancare si de viata, Boieri Dumneavoastra!

miercuri, 24 februarie 2010

Ciulama de pui cu ciuperci (nimerita de mine, intr-o seara)

Ciupercile intra la tactici de evitare: se fac repede, sunt gustoase si lasa loc de improvizatii. Pentru reteta urmatoare - Ciulama de pui cu ciuperci - e nevoie de aproximativ un kilogram de ciuperci si un piept de pui dezosat, maricel, 2-3 cepe sau praz, usturoi, faina, ulei, iaurt(smantana), lamaie, condimente (sare, piper, oregano). Merge de minune la cina fiindca se face rapid si este extrem de gustoasa.

Ciupercile (proaspete si frumoase de la taraba, nu la conserva) taiate feliute, nici prea mici nici prea mari, se pun la calit intr-un wok generos cu 2 linguri de ulei. Se amesteca usor sa nu se arda. Cand ciupercile si-au facut loc in cratita, se pune pieptul de pui cubulete. De-acuma ciupercile-si cam lasa zeama asa ca are si puiul din ce se inabusi. Se poate pune si un pic de vin alb, sa aiba din ce fierbe.
Se lasa la foc iute pana cand ciupercile s-au inmuiat si maronit, iar puiul s-a albit complet, cam cand le-a scazut zeama spre disparitie completa J. Apoi se pun 2-3 cepe taiate felii subtiri (sau praz) si usturoi, dupa gust. Se amesteca, se pune un pic de sare, un pic mai mult de piper, si un strop de oregano (dupa gust, preferinte si disponibilitati).

Cand incepe iar sa sfaraie, deci si-au pierdut zeama, se adauga jumatate de pahar de bere si jumatate de pahar de supa de pui (d’aia de ii zice Jamie Oliver supa de baza. Eu am avut facuta cu mult rozmarin, buna rau de tot J ) .
Separat, intr-o tigaie mai mica, se incalzeste o lingura de ulei, se adauga o lingura de faina (nu se rumeneste, doar sa absoarba faina uleiul sau uleiul faina ca sa nu se faca gogoloase), apoi se toarna o cana de supa si se lasa un clocot (unu' mic). Dupa aceea sosul se toarna, strecurat, in tigaia cu mancare.  Musai strecurat, ca altfel trec cocoloasele in sos si nu se face. J
Dupa ce se omogenizeaza, se poate pune si jumatate de pahar de iaurt (sau smantana) si sucul de la o lamanie. Se sta apoi langa ea si se amesteca pana se ingroasa (nu se lasa ca se lipeste, ca are faina). Se drege de sare si piper si gata.

Smecherie de la Smaranda: Ideea e sa nu se lase nici ciupercile foarte mult, sa fie moale fleasca, nici puiul sa se imprastie.  Se poate renunta la iaurt (smantana) dar e esentiala zeama de lamaie ca tine sosul catifelat, nu-l lasa sa se ingroase inainte de vreme. Se poate, astfel, manca si re-incalzita.

E buna de papat cu mamaliga calda si un pahar de vin alb rece. Nu invers ! 

luni, 22 februarie 2010

Painea noastra cea de toate zilele - II

Acu' faptu-i consumat: de vreo 3 saptamani n-am mai cumparat paine! In acest timp am experimentat mai multe retete si m-am oprit asupra uneia singure, care are mai multe avantaje: numar mic de operatii, numar mic de ingrediente, nu are orar fix (nu e legata de numar-de-minute-de-dospire sau de odihnit aluatul), iese fara gres si, nu in ultimul rand, miroase a paine chiar si cand o coci in cuptorul banalului aragaz. 


Reteta (gasita in doua locuri, forumul desprecopii.com si culinar.ro) este uimitor de simpla: 450 g faina, un sfert de lingurita de drojdie, o lingurita si un sfert de sare, 360 ml apa calduta.Se amesteca ingredientele uscate dupa care se adauga apa calduta si se amesteca doar cat sa se adune toate impreuna. Iese un aluat destul de moale si lipicios (e musai ca tot procesul sa se petreaca intr-un castron ca alfel te cam ia panica la vederea lipiciunii de pe masa). Dupa amestecare, se lasa in castron si se acopera (etans!!!) cu folie alimentara si se lasa la dospit intre 14 si 30 de ore, la temperatura camerei. Eu acum am in bucatarie 20-22 grade si e de ajuns. Uneori, ca sa protejez castronul de curent (ca-mi inchipui ca nici aceasta coca minune nu creste daca sta in curent) il pun in cuptorul aragazului. Doar ca sa fie la adapost. 
Am uitat sa spun, preparatul de mai sus il fac seara tarziu, dupa ce ajung acasa de la birou si potolesc famelia. A doua zi, cand ajung acasa, coca e numa bine crescuta pana la buza castronului. Cu mainile bine fainate, pun coca pe masa de asemenea fainata din belsug si o framant un pic, doar cat sa scot aerul din ea. O pun in tava ce copt, pe hartie de patiserie.
Reteta, asa cum am gasit-o eu, zice ca se pune coca direct in tava, insa de prima oara cand am facut-o am pus-o pe hartie de copt asa ca n-am mai schimbat procedeul. 
Se lasa la crescut, in tava, inca 2 ore, de data asta la loc mai caldutz. Dupa aceea, se baga in cuptorul bine incins in prealabil, si se coace, la foc mediu, 30 de minute cu capac  (pentru o coaja mai groasa) apoi 15 minute fara capac, sau un total de 45 de min fara capac pentru o coaja mai elastica. 
Prima data am facut cu capac si a iesit cu coaja mai groasa, foarte aromata, asemanator cu ceea ce gasim drept paine ardeleneasca de vatra prin brutariile din Ardeal. Dupa aceea am dublat cantitatea si, cum nu aveam tava asa de mare cu capac, am copt fara capac si a iesit o minunatie! Scoasa din cuptor arata cam asa: 


Dupa ce am dezbracat-o de hartia de copt: 


Iar taiata in asteptarea mesenilor era ceva cam asa: 


Si, pentru conformitate, tava in care s-a copt, nu se lipeste, nu da de lucru suplimentar gospodinei! 



Smecherie de la Smaranda: Boieri Dumneavoastra, e o reteta tare comoda, zau asa! Framanti aluatul in seara asta si maine cand vii seara acasa il pui la copt. N-ai timp maine, e ok oricand in interval de 30 de ore. Creste pe indelete, nu are orar fix si, ceea ce este mai important, nu are cum sa dea gres! Se lasa la racit infasurata in prosop si se pastreaza la fel, nu pastrati in punga ca se inmoaie prea tare si e pacat. 


S-aveti zile aromate ca painea calda, facuta cu drag, in casa de om gospodar! 

sâmbătă, 20 februarie 2010

Mancare de varza cu aripi de curcan

Pentru week-end-ul acesta mi-au venit bunicii in vizita, spre bucuria copilului care, in secunda 2 si-a concediat parintii si a pus monopol pe bunica-sa: vreau sa ne jucam numa' noi doi! Nu ne trece la vrunu' prin cap sa protestam, zau asa....

Cum Bunica a facut cumparaturi, 'nainte sa plece spre capitala, niste aripi de curcan de mai mare frumusetea, am adaptat meniul in functie de materia prima existenta. Initial am zis sa facem ciorba dar am re-orientat-o spre o radauteana, de care stiu ca mananca Juniorul cu mare pasiune. Asta, insa, se face din piept de pui, asa ca am pus aripile la fiert in cea mai mare oala pe care o aveam. De fapt asta a fost doar intentia, ca cea mai mare oala pe care o am e mica pentru 3 aripi de curcan adica 6 ciolane numai bune....

Le-am pus si eu impartite 3 cu 3 in cele doua cele mai mari oale pe care le am, plus un piept de pui intr-una din ele.

Trec peste detaliile radautencei fiindca e prezentata pe aici pe undeva. Pentru mancarea de varza cu aripi de curcan (un fel de rata pe varza, doar ca nu macane), am luat 3 varzuci murate si le-am lasat la desarat in apa rece (am nimerit, nu eu, ci soacra-mea, o varza murata anul asta de mai mare frumusetea). In acest timp, aripile - cum ziceam 3 bucati adica 6 ciolane grozave, se fierbeau in liniste, spumuindu-le eu din cand in cand.
Cand au fost aproape fierte, le-am despartit. Pieptul de pui a ramas stapan peste mare parte din cantitatea de zeama (pentru radauteana, remember?) iar restul, vreo 2 litri jumate de supa, au ramas, cum zice englezul, in pending.

Am tocat marunt (ma rog, cat pot eu de marunt, ca e un mestesug care-mi cam scapa) varza murata, dupa care am mai dat-o o tura la apa rece. Intr-o cratita mare (de fapt cam oala mai larga) am incins cateva linguri de ulei si am pus varza si-am calit-o cateva minute pana a devenit un pic sticloasa. Dupa aceea am adaugat supa ramasa de la fiert aripile, am amestecat bine, am pus piper macinat si cimbru (cam o lingurita) si iar am amestecat sa fie toate cele distribuite uniform. Am asezat, apoi, aripile de curcan deasupra verzei si am turnat cam jumate de litru de suc de rosii, dupa care am lasat craticioiu la foc mic pe aragaz cam o ora (l-as fi bagat la cuptor dar era ocupat cu o paine ....).

In acest timp, cratita se amesteca la fel ca sarmalele: se ia de toarte si se misca circular, astfel incat continutul sa circule in plan orizontal, ca sa nu se lipeasca. Cand cuptorul s-a eliberat de paine, am bagat cratita cu varza  si-am mai tinut-o 45 de min si la cuptor. Ce-a iesit....a iesit o minunatie la care n-am apucat sa fac poze ca s-a  decimat rapid. Si nu se cade sa postez poze cu oase roase....

Smecherie de la Smaranda: mancarea de varza e ca painea, Boieri Dumneavoastra! Trebuie sa fie tihnita, sa stea mult si bine pe foc mic. Nu se face cu graba sau timpi precis determinati. Cel mai bine (de la Sanda Marin citire), mancarea de varza se face azi pentru a fi mancata maine. In egala masura, este o mancare destul de grasa, fara destula grasime nu are gust. Unele retete mentioneaza si 1-2 cepe calite dar mie imi place varza sa fie varza. Fara alte legume. Sucul de rosii sau bulionul, sa nu fie foarte mult, cat sa coloreze si sa dea gust, dar nu f concentrat pentru ca mancarea se tine mult pe foc si (iarasi parerea mea) gatitul indelung face sucul de rosii sa fie acid si mancarea bate in maro, nu in rosu, cum ar trebui. In privinta condimentelor, varza merge cu cimbru, punct! :) Pentru dependentii de adrenalina, serviti cu o mamaliga fierbinte si un mujdei de usturoi concentrat. Mmmmmmmmmmmmm!

Sa va miroasa in casa a varza cu cimbru, Boieri Dumneavoastra, si s-o savurati, cu aburi aromati, alaturi de cei dragi!

joi, 18 februarie 2010

Lapte ca pisicile

Orice parinte stie ca nu poti fi sigur ca ai talent de orator, vanzator si om de marketing decat atunci cand reusesti sa-ti convingi copilul sa manance sau cand (hai s-o recunoastem) il pacalesti, "il faci din vorbe" sa manance chestii de care nu s-ar atinge in ruptul capului. Copiii au niste prejudecati foarte adanc inradacinate si doar prezentarea alimentelor, in alte vorbe si cu o atitudine de totala  relaxare (sa se vada clar ca nu-ti pasa daca baga sau nu in gura fie si un gram ) ii pot convinge. Am invatat multe de la nasterea Vizigotului dar si mai multe odata cu diversificarea alimentatiei dumisale.
Si n-as putea spune ca am un blog de bucatareala daca as ignora acest aspect de mare importanta: alimentatia copiilor. Care, cum ziceam mai sus, este, uneori, o lupta de guerilla. 
Prima reteta pe aceasta tema nu va fi propriu-zis o reteta ci mai mult povestea unei intamplari. O intamplare amuzanta care, sunt convisa, va ramane in folclorul familiei. 

In anul dintre varsta de 3 si 4 ani Matei a avut o perioada mai dificila, cu raceli dese. De cate ori racea si se impunea sa ramana acasa, trebuia gasita o solutie si, de cele mai multe ori, faceam cu randul la stat acasa: o zi eu, o zi Tati. Eu eram intr-o perioada cu multe deplasari asa ca dezavantaj Tati, care statea acasa uneori pentru ca nu avea incotro.

La una din aceste raceli imi incep cu entuziasm ziua de stat acasa, a doua zi de raceala, prima fusese randul lui Tati. Intreb Vizigotul ce vrea la micul dejun si primesc un raspuns calm si serios: lapte ca pisicile!!!!!!
Adica cum? intreb eu. 
Pai, zice fi-miu linistit, asa, ca pisicile, in castron. 
Imi zic in gand: o fi el racit, da' nu cred ca il las sa mance laptele lingandu-l cu limba direct din castron. Ca eu asa stiam ca fac pisicile.
Incerc din nou: Matei, cand ai mai mancat asa?
Ieri cu tati!
Si cum e laptele asta?
Pai, zice plodu' deja nervos, CA PISICILE !!!! 

Stau, ma gandesc, ma enervez in sinea mea....copilul deja dadea semne de nervozitate si se stie, nu enervezi un copil bolnav, nu? Ora de medicamente se apropia, copilul avea burta goala....Ok, pun mana pe telefon sa sun autorul. Imi da refuz (dupa o zi de vacanta, era full de intalniri).
Iar mai stau, iar ma mai gandesc....copilu' sa marturiseasca pace! 
Dupa inca 2-3 apeluri telefonice, raspunde Tati nervos: DA?????? Repede ca-s in sedinta, chiar arde????
De ars nu arde, zic eu, dar fa bine si zi-mi cum e laptele ca pisicile ca imi iau campii!!!!!!!!!!!!

Il umfla rasul si-mi povesteste. Lapte ca pisicile, Boieri Dumneavoastra, era asa: lapte caldut pus in castron, putin indulcit cu miere (pentru gat!!!!). Separat se servesc biscuiti simpli (de le zice populari). Se ia biscuitele si se inmoaie in lapte (nu de tot!!!!) si se baga in gura incercand sa iei cat mai mult lapte (ca pisicile cu limba). Ideea e ca un biscuite sa reziste cat mai mult fara sa se inmoaie-imprastie. 
Ideea ii venise lui Tati, cu o zi inainte, din cauza ca odorul nu dorea sa manance nimic-nimicutz. Si o noua "reteta", prezentata ca o a opta minune a lumii, l-a convins! 

Rezultatul este ca acum, la 2 ani dupa intamplare, "lapte ca pisicile" este un fel de mancare de sine statator. Un desert muuult apreciat. 

Nu va fie teama sa improvizati, copiii apreciaza noutatile si prezentarile inedite. 

S'aveti copii mancaciosi, Boieri Dumneavoastra! 

miercuri, 17 februarie 2010

Painea noastra cea de toate zilele - I

Adicatelea cum? Painea ce o mancam in fiecare zi. Aliment de baza, care va sa zica.....
Am sa tin minte cate zile oi avea paine facuta de bunica din partea tatalui (Mamaia, cum ii spuneam noi). Cu coaja groasa si aurie, miezul nu foarte alb, dens, ne-poros, dar fraged....Nu tin minte cum le framanta, eram prea mica, tin minte ca le cocea in cuptorul de pamant din curte (cuptor din "lipitura", zidit langa visin), in tavi de tabla, inalte, din care crestea painea din prea plin.....le scotea din tavi si le lasa sa se raceasca intr-o fata de masa de in, intinse pe pat, iar cand erau gata le facea boccea, lua colturile fetei de masa si le lega....asa le pastra...6-7 paini dintr-alea tineau cam o saptamana. Dar paine, frate, dintr-o felie ma saturam la o masa .... si paine ca aia n-am mai mancat.
Si mai tin minte, tot din copilarie, painea de la brutaria din satul "lu'Mamaia si Tataia". Rotunda, intotdeauna rotunda, mare (sau poate doar ochii si bratele mele de copil o vedeau mare), de abia o tineam cu ambele maini, cu o crestatura pantecoasa in crestet. Era de trei feluri: alba, intermediara si neagra.

Nu stiu care este teoria, la ce varsta ai primele amintiri, cat de puternice sunt ele si ce anume inseamna insa, daca e sa enumar aceste prime amintiri acum....prima imagine e painea din tavile dreptunghiulare a lu' Mamaia, painea rotunda de la brutarie, tinuta in brate de Tata sau Tataia, aflati in cadrul portii si pepenii.....pepenii verzi, cu coaja verde inchis....mari de abia puteau fi tinuti cu ambele maini de Tata seara, dupa cina, la masa de sub sopron....Poate pepenii aia nici nu erau asa mari cum ii tin eu minte dar ma credeti ca, la venerabila varsta de o am, inca nu am intrebat, raspicat, pe nimeni, daca acei pepeni erau CHIAR atat de mari sau e doar memoria mea distorsionata de copil? Unele lucruri trebuie pastrate asa cum ti le amintesti, nu cum erau de fapt .....

Revenind....a tot fost o discutie in familie. Mi-e drag sa gatesc dar mi-s afoana in unele chestii. Nu fac prajituri elaborate si chiftele (ca ies carbuni si zau ca n-am unde sa ii valorific) si, dintr-un motiv care-mi scapa chiar si mie, atatia ani de zile am evitat sa ma apuc sa fac paine. Un boier din familie (plecaciune, Boierule! ) a tot comentat ani de zile ca spectatorul, de pe margini, despre painea facuta de doamnele dumisale, zicand ca el nu s-apuca sa faca. De ce? Ca poate-i iese mult prea bine!

Si sa videti minune, avand domnul in cauza, dintr-o data, mai mult timp liber ca de obicei, s-apuca si face paine. Si ii iese, fratilor, la aragazu' din bucatarie, o paine buna, densa si frageda, de se mira onorata asistenta!
Bunaaaaa si cu variante: simpla, cu oregano, cu cartofi, cu seminte, cu cascaval, cu masline......Din decembrie-n martie familia in cauza nu mai cumparatara paine.....si nici familiiile colaterale aferente. Dupa aceea dadura caldurile si pieira entuziasmele.

Anu' ista, iar talentu. Toata toamna iarna, paine de casa. Si mi-am zis: pai dar cum? Asa ca intr-o buna zi, cu vreo 2 saptamani in urma, m-apucai de paine.

Prima paine facuta de mine a fost paine cu cartofi dupa reteta numita popular "la ochiometru": 1-2 cartofi fierti, apa calda, drojdie, faina si sare. Am amestecat faina (cam 2 cani) cu un pliculet de drojdie si un praf de sare, am adaugat cartofii fierti (pisati marunt cu furculita) si apa calda si am framantat pana s-a omogenizat. Smecheria este ca apa sa nu fie prea calda ca "omoara" drojdia si nu mai dospeste aluatul. Am framantat la el vreo 5 minute dupa care l-am lasat la crescut. Acu' iar mi-aduc aminte de Mamaia. Am facut cruce aluatului si l-am descantat: "Cand oi veni de la fantana, sa te gasesca lana!". Asa zicea ea cand lasa aluatul la dospit si-asa am zis si eu, intotdeauna, ori de cate ori am lasat aluat la dospit.
L-am parasit, in castron generos, acoperit cu stergar curat, in loc cald, vreo jumatate de ora. Dupa care l-am mai framantat o tura, l-am pus frumusel intr-o tava si iar l-am lasat la dospit pana aproape si-a dublat volumul. Inainte sa-l las in pace cu meditatia lui, i-am facut frumusel vreo 2-3 crestaturi, sa aibe loc sa creasca.
Am copt la foc moderat (cuptorul era deja incins de ceva timp) cam 35-40 minute. Cand a trecut "testul scobitoarea" am scos painea din tava si am lasat-o la racit.
Ce a iesit, arata cam asa:

Bunicica, nu zic ba, putin cam indesata dar gustoasa. Trebuia mai aurie dar la prima incercare ti-i teama sa coci peste masura.

Si uite asa, Boieri Dumneavoastra, am intrat in radul lumii brutarilor!

La doua zile dupa asta patanie, fiind eu nevoita sa raman sa lucrez de acasa ce-mi zic: da' o paine nu mai facem si noi? Ca mai era nitel si se termina turta mai sus artizanata. Intre timp, primisem de la Boierul amintit mai sus si reteta aplicata de Domnia Sa (sursa fiind onorabilul Jamie Oliver). Paine rapida. Asa ca am purces la treaba: un kg de faina a fost infratit corespunzator cu 30 g sare, iar 21 g de drojdie uscata cu 30 g zahar si aprox 300 ml de apa calduta. Dupa aceea am pus solutia de drojdie peste faina, am amestecat pana s-a absorbit, am adaugat inca 325 ml apa (n-ati uitat, apa doar calduta ca altfel ucidem agentul de crestere!!!) si am omogenizat.
In acest stadiu reteta prevede ca trebuie framantat minim 5 minute sa se dezvolte glutenul. Am lasat minunea la dospit, in bucataria generos incalzita de cuptorul aprins la foc mic si lasat cu usa deschisa si m-am dus la alea mele. Dupa vreo ora, aluatul crescuse corespunzator si-si dublase gabaritul. L-am luat frumos, l-am traznit pe masa de framantat (masa de bucatarie, nu va emotionati) si am mai muncit la el vreun minut, ca trebuie scos aerul acumulat in procesul de crestere. Dupa ce am constatat ca, framantandu-l, a devenit mai dens (a iesit aerul din el, adicatelea) l-am amplasat frumos in 2 tavi ca de cozonac, pudrate cu faina, am crestat in diagonala de 3-4 ori si iar l-am lasat in parasire un timp. Reteta zice intre 45 min si o ora jumate, dar cand m-am intors in bucatarie dupa 35 minute, aluatul meu sta sa cada din tavi.
L-am impins la loc in incinta, cu riscul desumflarii, si l-am dat la cuptor. In aceasta faza, reteta zice ca trebuie umblat usooor, sa nu se lase dospitura. Nu faci curent, nu trantesti usi, nici nu te uiti urat la el, ca-i sensibil.
L-am copt tot cam in 35-45  min, ca n-am stat cu ochii pe ceas iar la final mai mai sa nu il pot scoate din tavi, asa ce bine dospise:
Mi-a placut in mod deosebit aparenta de impletitura de deasupra, efectul dospirii din calea afara de entuziasta, ca eu facusem, cum am zis, doar 2-3 crestaturi. Putin bronzata in partea de jos, dar am cuptor cu toane.
In sectiune, arata asa:
A intrunit toate laudele asistentei si i-a fost recunoscuta valoarea topindu-se rapid. Interesant ca, spre deosebire de painea cumparata, nu s-a uscat in rastimpul de 2-3 zile pana a fost consumata, desi am tinut-o doar in servet, nu in punga, si nu a mucegait. Ultimele felii au sfarsit glorios in castronul de crutoane pentru supa Juniorului.

Mare implinire, Boieri Dumneavoastra, tare mi-s mandra de mine (si modesta, cum ma stiti!). De la mai sus povestitele paini am mai experimentat vreo 2-3 variante pe care vi le-oi impartasi cat de curand.

Oricum, smecheria pe care vreau sa v-o povestesc este urmatoarea: o paine reusita se face in tihna. Procesul in sine, cum vazurati, nu e cine stie ce academie, insa aluatul are nevoie de o temperatura constanta. In ziua cand faceti paine e bine sa nu fie multa circulatie in bucatarie fiindca orice usa sau geam deschise duc la variatii de temperatura care afecteaza dospirea. O zi in care aveti altceva de lucru, nu gatiti nimic in acelasi timp si nu e familia in zona sa circule pe usi e perfecta. Nu veti fi tentati sa scurtati perioadele de dospit ca sa terminati mai repede gatitul.

S'aveti zile bune ca painea calda, Boieri Dumneavoastra !

joi, 11 februarie 2010

Tactici de evitare I

In seara asta, fara sa fiu, in mod deosebit, dispusa sa gatesc, am aplicat ceea ce eu numesc "tactica de evitare". Cand, adica, nu ai absolut nici un chef de gatit, dar nu ai, totusi, chiar asa o lipsa de chef incat sa comanzi mancare sau sa hranesti familia cu indicatii ("luati-va ceva din frigider"). 
Asadar, ca sa parafrazez diverse emisiuni, va prezint cateva tactici de evitare. Cel mai des utilizate: nimeriturile si taieturile! Astazi despre nimerituri.



Nimeriturile sunt acele manacaruri despre care habar nu ai ce o sa iasa cand te apuci sa le faci. De regula sunt doua posibilitati: ori ies monumental de proaste si ratate (ca lucrul facut fara chef) ori ies demential de bune si gustoase (atunci cand esti intr-o conjunctura planetara norocoasa si taman ala ti-e norocul, improvizatia).
Fiind eu aseara lipsita total de inspiratie si chef de avant, intreb copilu' ce vrea sa manance, rugandu-ma, in sinea mea, sa nu ajung la cartofi pai cu friptura si mujdei. Carbonare, zice el. Noh, carbonare sa fie, imi zic, dupa ce scanez mental frigiderul: bacon este, paste sunt (daca ma gasiti fara paste in casa sunt buna de amenda), ceapa-usturoi se gaseste, busuioc uscat avem, ca am uscat productia proprie de azi vara, smantana nu e dar inlocuim cu iaurt alb, oua sunt...pai cam atat.
Acuma nu e musai sa considerati carbonarele ca fiind nimerituri. Numai ca de cand am dat cu nasul de o reteta de carbonare care sa-mi iasa asa cum trebuie, am tot aplicat-o si am tot adaptat-o. Am vazut, asadar, asta reteta, intr-o emisiune a lui Jamie Oliver. El o facea cu mai mare arta decat sunt eu capabila, adaugand si dovlecei taiati in forme identice cu cele ale pastelor penne - cele mai adecvate, dupa parerea mea, acestei retete. 
Prepararea, daca te misti eficient, ar trebui sa dureze cam jumatate de ora, cel mult. 10 minute dureaza pregatirea materiei prime, 15 minute fierberea pastelor, si inca 5 minute infratirea finala dintre pastele fierte si bunatatile colaterale. 
Mai intai se pune oala cu apa pentru paste la fiert. Pana da-n bulbuci de nervi si caldura, curatam frumusel o ceapa de marime medie. Nah, sa nu ma exprim eliptic: o ceapa un pic mai mica decat pumnul. Si o capatana de usturoi. Intr-un castron batem cam 150 ml de smantana sau iaurt alb cu 2 galbenusuri de ou (eu socotesc cam 75 ml smantana+1 galbenus la 2 portii), si adaugam o lungura de otet. Otet simplu, de-l stim noi "otet de Mizil, bun la muraturi". Siti Domniile Voastre, gustul salatei de vara din copilarie. 
De fapt asta e revelatia in toata reteta asta, ca pana sa ma dumiresc, foloseam oua batute simplu si se branzea mancarea....dar va explic asta la faza corespunzatoare a procesului de preparare. 
Deci le-avem pe toate pregatite. Cand apa de paste da in clocot, punem sare in conformitate cu propria parere si o galgaitura de ulei de masline, asteptam sa dea iara in fiert si punem pastele. Pentru 4 portii e de ajuns o punga, ba chiar mai putin. 
De acum incolo, se cere atentie distributiva. Cat pastele fierb, le amestecam din cand in cand, punem la incins o alta tigaie, preferabil una mai larga si cu teflon in dotare, sa mearga repede. Punem baconul in tigaia incinsa. Cat el se rumeneste si lasa grasimea, tocam repejor ceapa  - care cum doreste, eu o tai feliute subtiri transversale ca oricum se inmoaie binisor la prajit. Strivim usturoiul cu latul lamei de cutit si apoi il tocam asemenea feliute. Cand baconul e bine bronzat si trage a contorsionare, punem ceapa si usturoiul. Vai ce bine miroase!
Cam acuma e momentul cand vine Juniorul de pe unde-i dus in marele apartament cu 2 camere in care stam si amusina ca matza pe la usi: Mami, ce miroase asa delicios????? Ca mi-e foame! Mie cand imi miroase a ASA CEVA mi se face foame!!!!
Ushui Junioru' si ma intorc la ale mele: ceapa si usturoil au lasat ceva zeama care s-a sfarait si-a parasit incinta, pastele se fierb linistite. Ochii pe ceas sa nu le fierbem prea mult, dar trebuie sa marturisesc ca mie nu-mi iese procedeul italienesc "fierte al dente" asa ca proceduiesc romaneste ca bunica, odihneasca-se in pace: cand s-apropie minutele de zice pe punga ca sunt suficiente pentru fiert, gust si judec de-s fierte sau mai pot fi lasate. 
Condimentam cu sare, piper si busuioc uscat maruntit intre palme si mai amestecam un pic: asa ce miros se ridica aburit din tigaia asta ca zau ca dau dreptate Juniorului. 
Boooon, acuma Boieri Dumneavoastra, atentie marita la proceduri ca se cere coordonare. Luam pastele de la fiert cu lingura cu gauri si le punem peste prajeala. Amestecam binisor cu paleta, sa nu le strivim, dar sa se murdareasca frumusel pe toate partile de minunea din tigaie. 
Iarasi fac o paranteza: in acest stadiu, imi place de mor cum arata pastele penne uleiate de prajeala si murdarite de condimente!!!!
Dupa ce toate pastele sunt stramutate in tigaie, turnam amestecul de ou cu smantana si otet si amestecam. Primele retete de carbonare incercate de mine erau cu oua batute simple in faza asta. Se obtineau un fel de paste tapetate cu omleta branzita, care pe alocuri se mai si ardea. In combinatia galbenus cu smantana si otet, insa, raman foarte catifelate. 
Pentru ca sosul sa nu scada si sa ramana catifelat, puneti cateva polonice din zeama de la paste care dilueaza tot amestecul si-l mentine foarte foarte catifelat. Iar daca aveti meseni intarziati puteti mentine tigaia pe foc inca vreo cateva minute bune fara teama ca se sleieste minunea. 


Si cu asta gata, Boieri Dumneavoastra. O mancare tocmai buna de facut rapid si gustos. 


Alte variante de paste nimerite, experimentate de mine tot in clipe de mare graba, ar fi cam pe acelasi tipic.
Paste cu pui si legume. Cubulete de pui puse la rumenit intr-o lingura de ulei de masline. Cand s-au albit pe toate partile (la foc iute asta inseamna max 5 minute) stropim cu putina apa fierbinte sau vin alb sau bere, sa se fragezeasca, si adaugam legume dupa chef, provizii si inspiratie. Ceapa, usturoi, morcov taiat betisoare, ardei gras rosu sau galben fasiute, cuburi de telina, fasii de dovlecel. Smecheria este sa tineti legumele pe foc doar cat sa se parpaleasca rapid, ca la gratar, fara sa se inmoaie foarte tare. Sa pastreze textura rontaitoare si aroma de gratar. Condimentati cu sare, piper, busuioc sau ce buruieni mai aveti prin casa, puneti peste legume pastele fierte, adaugati zeama de la fiert (ca sa lungiti sosul, sa ii dregeti aroma si sa-l faceti catifelat) si gata mancarea! Pastele nimerite sunt foarte bune fiindca se pot face cu ce aveti prin casa, nu ies de doua ori la fel si dau impresia ca sunteti o gospodina inventiva. 


Mda. Dar sa vedeti, ca eu aseara n-avusei de lucru. Bag seama ca pregatirea unor carbonare e o treaba mult prea simpla pentru talentul (si modestia) mea fiindca mi-a lasat timp de gandire. Invarteam la baconul din tigaie si ma gandeam ce sa fac cu restul de bacon, o bucata de vreo 50 gr, ramasa divortata prin frigider. De ce trebuia musai sa lichidez stocul, nu ma intrebati...... Si numa ce incepe sa-mi mearga mintea....bacon....am si niste mujdei de aseara....hmmmmm....ce-ar fi sa fac eu o mancare de spanac? Acuma nu va imaginati ca intr-o seara in care n-aveam chef de gatit m-am apucat sa spal si sa aleg spanac proaspat. Am in congelator, puse de azi vara, cateva pungi de spanac oparit si congelat. Bine, printre ele e ratacita si o punga de stevie, dar astea-s amanunte......
Am pus deci la parpalit baconul, am adaugat o ceapa tocata, cand s-au rumenit am pus si spanacul. Cam caramida saracu de el, ca n-avuse timp deloc de dezghetat, dar l-am taiat cubulete sa se inmoaie mai repede. Am adaugat jumate de pahar de apa calda si l-am lasat nitel la inabusit. Apoi am pus si castronelul de mujdei de usturoi cu iaurt, ramas de o seara inainte de la cartofii copilului, am galgait peste el si niste lapte si iar l-am fiert. Cand a scazut binisor de toata zeama adunata, am pus branza rasa din toate sorturile de le-am indentificat prin frigider. El, spanacul, merge bine bine cu parmezan ras marunt, dar n-aveam asa ca am asasinat un rest de telemea sarata, niste cascaval si cateva bucatele dintr-un cash de tara uscat in aer care seamana bine cu parmezanul.  
La sfarsit, am stors sucul de la o lamaie si gata mancarea. Miroase a usturoi de la o posta, dar e tare gustos, mai ales pe iarna asta dusmanoasa, cu gandul la vara care nu mai vine.  Merge cu paine pe vatra, chiar facut tartine. Si, bineinteles, cu ochiuri, cui ii place, ca mie savoarea combinatiei spanac cu ochiuri mi-a scapat intotdeauna ! 


S-aveti zile calduroase, Boieri Dumneavoastra! 

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...