FIINDCA

Se spune ca foamea e cel mai bun bucatar. Da' pasiunea e cel mai bun condiment......

vineri, 30 octombrie 2015

O pimpesă sumoasă !















Aaaa, cat am asteptat perioada asta! Sa vezi cum un copil invata sa vorbeasca, sa se exprime, este, poate, cea mai fascinanta perioada din cresterea copiilor. Alaturi, cum ziceam, de toate suprem de fascinantele momente cu care te confrunti clipa de clipa.

Imi place la nebunie perioada asta, a celor 2 ani teribili - care, fie vorba intre noi, la Ghemotoaka tine de pe la un an jumate si teama mi-e ca nu se termina prea curand. Imi place si o savurez cu frenezie tocmai fiindca e curata nebunie, si pentru ea si pentru noi. Facem (adica ea) crize de tantrum aproape zilnic si ne calmam (adica eu) cu respirat adanc si vorbit calm...uneori nu stiu daca pe ea o calmez cu vocea mea stupid de blajina sau pe mine.....

Acum ea e o Pimpesă sumoasă, nu fiindca ar fi mare fan al printeselor ci fiindca regele casei, in persoana lui tac-su, i-a zis ca e printesa. Daca a zis-o tati, trebuie sa fie o chestie, nu? Ca e sumoasa stie demult, oglinda din hol mai are putin si se toceste de atata sumusete. I-au rabufnit genele de feminista si nu accepta sa se imbrace decat in rochite iar prin casa imi taraie toate posetele care i-au picat in mana, insa e o printesa razboinica, in parc isi agita fustele in vant in timp ce vaneaza masinutele sau pistoalele baietilor. Si ce pasiune ar fi putut avea o personalitate ca ea, daca nu caiii? In timp ce majoritatea fetitelor strang in brate in drum spre parc cate o papusa sau macar un plus, a mea isi ia calul de plastic rosu in brate, il intreaba ”Țe vei, Puiule? Vei in pac?” si pornim.

Dar vorbitul...aaah, vorbitul cu guritele alea dulci care abia acum se muncesc sa pronunte cuvintele pe care in capsorul lor le stiu bine fiindca le aud de atata timp, dar nu ies, fir-ar ele sa fie, asa cum se aud la altii....Fii-mea are o chestie foarte dulce cand vrea sa spuna multe dar nu-si gaseste cuvintele, se opreste uitandu-se concentrata in gol si-si plescaie gurita de parca se pregateste sa savureze ceva....si...si-l incearca pe cuvand...si-l zice...si dupa aia se uita in ochii mei sperand ca am inteles...si-l mai zice o data, poate si mai gresit ca prima data si iar se uita la mine....AI INTELES????

A fost foarte tare perioada in care taia hartia cu fufufutza, papa cu fufufitza, se imbraca cu fufufuta....... Iar cand i-a aratat frac-su bufnita, aia a fost bufufutza. Iar papusa era pupupusha.

Dar cel mai fascinant, in aceasta perioada, este faptul ca ia ca atare orice ii spui. Ei n-au idee ce sunt alea sensuri figurative. Asa ca trebuie sa fim foarte atenti cum vorbim cu copiii la aceasta varsta. Saptamana trecuta ii dadeam sa manance si la un moment dat i-am atras atentia ca nu e bine sa vorbesti cu mancare in gura ca poti sa te ineci. Incerc sa evit argumentul ca nu e frumos (frumusetea tine de altceva la varsta asta) sau ca e rusine (despre rusine povestesc alta data, e cel mai putin valabil argument). Si fata mea ce face? Isi scuipa frumos mancarea in manuta si continua sa vorbeasca!!!!!!! Alegerea ei a fost logica si justificata, daca nu le pot face pe amandoua, aleg sa vorbesc, deci nu trebuie sa am mancare in gura.

Cand o bunica binevoitoare i-a atras atentia, desigur, in parc, ca daca se taraste pe jos e rusine, nu e voie, se murdareste si nu se mai joaca niciun copil cu ea, fata i-a explicat scurt ”e voie! Mă păl!” pentru ca ea stia ca hainele murdare se spala si cu asta basta.

Iar cand taica-su i-a zis sa treaca sus pe masuta de infasat ca s-o dezbrace pt baie, fata a luat-o ad literam si a inceput sa se urce singura pe masuta de am zis ca-mi sta inima....

Sa va detaliez cum a fost cand acelasi tatic i-a zis sa lase imediat cana cu apa jos si fata s-a executat? :))

De aceea mi se pare vital ca, in perioada asta, sa-i oferim justificari si argumente logice si corecte in orice discutie. Rusinea, nu-i frumosul si baubaul nu servesc la nimic. De fapt servesc, la speriatul si traumatizatul copilului.

Si-n final, o imagine de sezon: Domnu Gogu Mitologu! Cioplit de mine cu fii-mea, cu pretul re-decorarii bucatariei cu aschii si seminte portocalii.



Buhuhu!

vineri, 23 octombrie 2015

Norvegiana. Prajitura norvegiana.

Auzi, ma interpeleaza sotul la telefon azi dimineata, in negresa aia cu karob de roscove ai pus zahar?

Luata pe nepregatite, mi-am pierdut sirul gandurilor ..... de cand il intereseaza pe el ce pun in prajituri? Ii explic ce si cum am pus, il asigur ca nu-i creste pana la cer glicemia si-mi vad de ale mele.

Suna iar telefonul: da' reteta e urcata undeva?
Ngdaaaa....pe blog, dar vezi ca asta de care ma intrebi tu e o combinatie intre prima si a doua varianta de negresa, ca prima e aia clasica, a doua e cu fulgi de secara si afine, dar asta de o mancasi ultima data e fara cacao, cu karob, juma din cantitatea de zahar, fara fulgi si afine dar cu gem asortat fara zahar.....tacere....tacere iritata.....Auzi domne? Da' tu cautare n-ai pe blog? E clar ca-l bagasem in ceata si se pierduse in detalii. Zic ba da, am, cauta, vezi tu ce-o gasi.

Da' Norvegiana? Aia cum era? (facusem o prajitura norvegiana duminica seara, pe care am copt-o intr-o tava prea mica si a iesit prajitura prea inalta, de nu se tinea la taiat, asa ca dupa prima imbucatura m-a anuntat ca pe aia o ia el in delegatie, sa fac alta "ca lumea" la copii).
A, pai norvegiana e simpla, stai sa ti-o zic. Nuuuuuuuuu, nu-mi zici nimic, sa le urci sa am de unde sa le iau, ai inteles? Trebuie urcate!

Pe bune????

Aceste minunate conversatii s-au petrecut in timp ce el era la birou iar eu acasa trimisesem copila cu bunicii in parc si savuram, ati ghicit, linistea. Bine, o savuram in timp ce dadeam cu mopul si faceam ordine, dar e treaba mea cum inteleg sa savurez orice.
Asa ca iacata-ma-s, Boieri Dumneavoastra, cu reteta de prajitura norvegiana.  Care zau ca e mega ultra super simpla, ar putea fi retinuta chiar si din instructiuni date la telefon. Da' domnu' meu nuuuuu, ca tre scrisa. L-o fi apucat dorinta sa se laude cu blogul sotiei, mai stii?

... sa revenim. Reteta am primit-o de la o prietena draga, care a luat-o de pe net, numai ca nu stiu sursa. Mentionez, asadar, ca reteta nu-mi apartine, nu m-am inspirat dintr-o sursa directa, asa ca recunosc din start meritul incontestabil al oricui a gatit, pozat, povestit si detaliat aceasta reteta inaintea mea. Pozele imi apartin, "calitatea" lor ma da de gol :)).

Si-acu sa dovedesc afirmatiile:
Se amesteca 2 cani din fiecare de:
lapte, mere rase, fulgi de ovaz
cu
o cana de fructe uscate (eu am pus stafide+merisoare+goji)
si cu
esenta de vanilie dupa gust. Se lasa o ora la inmuiat apoi se coc in tava unsa cu unt 50 minute.

A? Nu e usor de retinut, chiar si la telefon, chiar si de un grabit?


Acu sa detaliez pentru cine are rabdare sa asculte, ca ce reteta e aia unde nu v-am facut eu capul calendar cu detalii inutile...sa detaliez, zic. Prima data cand am facut-o, am observat abia cand am aruncat punga goala la gunoi ca fulgii mei de ovaz erau de fapt de secara. Deci do not worry, merg si aia.

A doua oara cand am facut am uns tava cu unt de cocos, care a dat o aroma in plus chestiunii.

Data viitoare cand fac injumatatesc cantitatea de fructe fiindca prajitura iese prea dulce dupa gustul meu. Bine, fiul mi-a declarat cinstit ca pentru el alea-s batoane energizante, nu prajitura, dar nu le-a dat retur din cutia de pachetel, de unde deduc ca, totusi, ii plac. Fii-mea nu a mancat mai mult de o imbucatura, suspectez ca e prea dulce si pentru ea.

Tot data viitoare cand fac am sa o coc in forme de briose, ca sa fie si mai simplu de luat la scoala.

Mno, si cam asta e tot. Incercati norvegiana, nu o sa regretati.

luni, 19 octombrie 2015

Scoarta cu nuci si o carte nostalgica















Am promis saptamana trecuta ca va povestesc cum e cu scoarta de nuci. Am gasit reteta in cartea Veronicai Bectas "77 istorii si retete din Epoca de Aur", o carte nostalgica intr-ale carei  scurte povestiri am regasit, oarecum, "parfumul" acelor vremuri. Cine le-a apucat intelege de ce am pus parfumul intre ghilimele. Nu e nici momentul si nici locul sa fac o recenzie a cartii, daca va pica in mana e preferabil s-o cumparati fiindca e o lectura interesanta.
Insa printre retetele prezentate la fiecare povestire in parte se gasesc idei bunicele. Gulasul de la pagina 82, la care am adaugat si niscai chimion, a iesit demential.

Revenind la ... nucile noastre, trebuie sa va spun ca tin cartea asta in bucatarie printre multe alte carti care trebuie sa stea la indemana bucatarului. Ocazional o mai deschid si citesc atunci cand se intampla sa fiu singura in fata farfuriei, odoarele fiind adormite si eu bucurandu-ma de o masa linistita. Dintr-una intr-alta mi se pusese pata pe prajitura asta cu nuci, mai vazusem ceva similar in cartea Sandei Marin, editia veche, dar asta era chiar la fundul teancului si mai greu de accesat. Asa ca din vorba-n vorba am cumparat, intr-unul din drumurile facute la piata, si niscai miez de nuca. Da, am nuci prin balcon dar daca-mi asumam si etapa spart-curatat cred ca n-aveam ce va povesti azi :)).

Reteta zice asa:
- 200 g nuci fin taiate
-3 oua
- 100 g de faina
- 200 g zahar farin (eu am pus doar 100 si anume brun si anume tos, nu fin).
- 3-4 linguri de lapte (optional)

Evident ca mi-a atras atentia aspectul miezului de nuca taiat fin. Buon, amplasez Diva in learning tower (eram amandoua acasa, ce credeati?), ii las si ei la indemana fundul si cutitul ei, ii dau cativa mieji sa aiba ce distruge si ma apuc de treaba, avand grija sa manevrez cutitul (al meu, ala care taie) la o distanta mai mare decat o lungime de brat (al ei bratul, adica).

Eu da-i da-i, toaca si transfera in castron, cu ochii pe ea, ea vede ca mizanplasu' e ca pt taiat legume, asa ca se apuca si gusta miejii. De aici s-a dezlantuit o adevarata epopee. In prima faza a scuipat si a declarat "Pace nuuuu!", adica nu-i place, ca asa construieste ea frazele, Yoda Style, deocamdata. De exemplu zice "geaca pi mini tzin", in loc de "tin geaca pe mine".

Mno, pace-nu, ca pace-nu, da-i placea sa se chinuie. Lua o gura de miez, mesteca nitel la el, strambatura, pace-nu, scuipatura. Mai fata, ca o fi, ca o patzi, te rog nu mai baga in gurita daca nu-ti place, ca nu te obliga nimeni sa mananci, e in regula daca nu-ti place. (eu ii tot explic ca e in regula sa nu-i placa ceva de mancare).

De la o vreme parca parca s-au rarit pace-nu-urile si prinsesem si io oleaca de spor la tocat. Mda, sigur, cum sa nu....dupa max 7 minute urechea imi da alarma: E PREA LINISTE!!!!! Atunci am realizat ca activitatea linistita desfasurata de Ghemotoaka langa mine era de fapt aceeasi, dar fara fundal sonor. Mesteca miezul, plescaia la el, se intorcea spre chiuveta si scuipa balosit cat putea ea de silentios. Sa va descriu cat mestecalau de miez de nuca era pe ea, pe masa, pe chiuveta si, daca te uitai bine, pe faianta? Am simtit ca ma mananca pielea....Acela a fost momentul de ratacire intelectuala in care am deschis sertarul cu tacamuri si am cautat o metoda de a urgenta "taiatul fin"...vorba sa fie, caci cu ochii la odrasla si nervii pe bigudiuri, numa taiat fin nu mai era. Am luat presa de usturoi si am facut gestul sinucigas...horror, stiti cum se aduna si se pietrifica miezul de nuca in presa, fara sa iasa un gram pe partea aialalta? Nu, daca nu stiti nici nu e cazul sa aflati....Am pus presa de usturoi la inmuiat intr-un pahar cu apa si am revenit la cutit.

Intre timp, minune, fii-mea se potolise cu degustatul si mosmondea la niste forme de silicon. Acu e momentul, mi-am zis. Am terminat rapid de taiat miejii (cat o fi ramas din alea 200 de grame masurate la inceput nu mai conteaza) si m-am pus pe treaba.
Mai intai am aprins cuptorul ca sa scap de o grija.
Apoi am frecat intr-un castron galbenusurile cu zaharul pana s-au albit, am adaugat faina treptat si apoi miezul de nuca. Presata de timp si de graba, m-am cam panicat cand am vazut ca amestecul e cam prea solid uscat si am adaugat si cateva linguri de lapte, de ziceam mai sus ca-s optionale. De fapt cred ca se putea si fara ele. Separat am batut albusurile spuma tare si le-am pus peste galbenusurile cu faina si miez de nuca, amestecand, cu rabdare (mno, pe cat s-a putut), de jos in sus sa nu se tufleasca bunatate de spuma.

Am turnat intr-o tava tapetata cu hartie de copt si am tinut la cuptor cam 25 de minute, la foc mediu, cu celebra tava cu apa dedesupt. Tava mea a fost de cam 20/30 si a iesit prajitura cam groasa. Daca folositi o tava mai mare si, implicit, stratul e mai subtire, as zice ca 15-20 min sunt de ajuns. Cand a fost gata rumenita frumos (cam prea rumenita pe fundul tavii, in cazul meu, ca m-am luat cu alte cele), am scos-o pe un gratar si dupa ce s-a mai racorit putin am portionat-o. Reteta prevede si pudrarea cu zahar tos dupa coacere, insa eu am trecut peste asta, ca oricum are destul zahar in compozitie.

E o prajitura destul de consistenta, Vizigotul a degustat-o indelung si a declarat ca daca ii adaug si merisoare i-o pot da pe post de baton energizant. Cred ca ar fi mai interesanta coapta in strat mai subtire sa fie si mai crocanta. Aduce destul de bine cu gustul de pricomigdale, dar miezul de nuca tocat grosier (ca la mine n-a fost fin, ci grosier) ii confera textura.

Una peste alta, cand n-aveti inspiratie sau ingrediente de altceva, musai sa o incercati. Merge brici dimineata la cafeluta! 

joi, 8 octombrie 2015

Cheama-ma!

Ce faci Maia, unde esti?
Teama-ma ! (cheama-ma!)
Unde esti, fata?
Teama-ma!
Maia, vinoooo!
Nuuuuuu!
Pai n-ai zis sa te chem?
Am teaaabaaa!
Ce treaba ai?
Tzip!

miercuri, 7 octombrie 2015

Vinete umplute

No, Boieri Dumneavoastra, zisei sa va spun si ce-am facut cu restul de carne ramasa de la placintele cu carne de ma laudai zilele trecute. Cum zisei, mi-a ramas niscai carne de curcan, tocata, trasa la tigaie cu ceapa, praz, sare, piper, pesto si ceva suc dulce de rosii. Parca asta am pus, oricum povestea completa e aici . Si daca mi-a ramas, doar nu era sa o arunc. Am pus-o frumos intr-o punga la frigider presimtind ca-si gaseste afirmarea in scurt timp. Si chiar asa a fost, a doua zi, de fapt seara, vineri fiind, m-a lovit harnicia si am executat o ciorba de perisoare (aveam in congelator carne gata artizanata in combinatia perfecta (adicatelea carne+orez+ceapa+condimente+un pic de bulion+ulei = love, cu ceapa si orezul trase nitel la tigaie sa prinda gust si personalitate) ... carne, zic, ramasa de la niste ardei umpluti, asa ca ciorba fuse simpla si la obiect, am fiert multe legume si am adaugat carnea sus numita dupa ce am infratit-o cu un ou batut si o lingura de pesmet, acrit cu prune, dres cu leustean, bunatate maxima.

No, ciorba facusem, dar cin'se asteapta ca famelia sa manance doar ciorba vineri seara la cina? Asa ca mi-am amintit fulgerator de balcon, balconu m-a dus cu gandul la sacosa cu legume aduse de pe plaiuri buzoiene si ce mi-a atras atentia distributiva dintre ele? Ce daca nu alea 4-5 vinete parasite? Jap jap le-am luat...adica am vrut sa le iau, am auzit in schinare avertizarea "A MELE!" emisa de fii-mea, i le-am dat cu rugamintea expresa sa le duca la bucatarie, le-a luat, s-a intepat in coada lor, le-a lasat jos, a bagat fata jalnica si miscarea specifica care exprima "in brate", ne-am iubit nitel in brate ea fiind atarnata de urechile mele (v-am zis? nu v-am zis! are pasiune la urechile altora, urechile sunt ancora ei, cum se supara cum vrea "o'echea mamei!") .... in fine, dupa tot ritualul de calmat copilul am reusit cumva sa ajung in bucatarie cu ale 5 bucati vinete.

De aci incolo povestea e simpla. Spalate, taiate in 2, scobite cu lingurita (miezul dat Ghemotoacei sa toace si ea pe bancul ei de lucru, miez ce urma a fi adunat, ulterior, cu matura, din cele mai nebanuite colturi), pusa carnea, pus rosioare taiate in 2, asezat frumos in tava pe hartie de copt:

 Le-am bagat in cuptorul gata incins si  dupa un timp (scuze dar nici sub tortura nu pot cuantifica timpii de gatit in perioada asta, se ocupa fii-mea sa-mi anihileze anumiti centri nervosi), la un moment dat, deci, am presarat peste dansele niscai ementaler ras (il aveam cumparat ca atare, ras). Prilej cu care am constatat ca fi-mea ii sora cu frac-su si nu-i place ementaler. I-am dat cateva aschii si mi le-a scuipat. Dezguztata. Revoltata. Zicand "biziiiiCA!". In traducere libera, "branza n-avem, coana mare?????"

La final aratau asa:

Buuuneee rau! A fost, poate, prima data cand consortu si cu fii-su nu au protestat ca au carne tocata la ambele feluri. Au ras cate un castron de ciorba si dupa aia s-au delectat si cu cate 1-2 jumatati de vanata. Ciorba a fost chiar si pe placul Ghemotoacei, a lins un castron intreg in care, la un moment dat, a cerut expres "piiiine". C-asa-i ea, mai de la plug, vrea paine muiata in orice zeama. Nu pierdem din zeama da?

Eu? A, pai eu m-am apucat sa degust un castron de ciorba cu ardei iute cam prea pe seara si m-am simtit rau. Ca de cand is binecuvantata cu copii nu mai sunt binecuvantata cu placerea de-a manca ciorbe acre. Ale tineretii valuri :)).

Ultima vanata tot Ghemotoaka a mancat-o, surprinzator pt ea, dupa ce a halit toata carnea, am scapat-o toti 3 din vedere vrun minut, nu mai mult, si cand ne uitam iar a mea rodea la coaja vinetei si strangea din ochi ca era iute :)).

No, Boieri Dumneavoastra, nu c-ar fi cine stie ce reteta, da' ca sa vedeti ce mai improvizeaza lumea intr-o seara de vineri. Toamna frumoasa!




joi, 1 octombrie 2015

Placinte, placinte, hai la placinte!

Ei bine, da, recunosc, m-a lovit (iarasi) mania aluaturilor. Pai daca s-a racit vremea (una la mana), am primit faina buna de la tzara (doi la mana) si a inceput distractia cutiutei (trei la mana)? Asa ca atunci cand Dana  n-a avut de lucru zilele trecute si s-a laudat cu varzari, m-a apucat cheful de ars cuptorul.

Un alt motiv in acest sens ar fi si acela ca, dintr-un motiv care-mi scapa, fiica din dotare sta mai linistita pe langa mine in bucatarie cand lucrez cu aluat. Fiindca are si ea portia ei de aluat pe care il taie si-l face micatele si le arunca prin tava mea cum ii vine, dar asta e alta problema. Hahaha, acu mi-am adus aminte, alaltaieri lucram eu concentrata la aluat in timp ce-mi mergea gura si dadeam replicile care trebuie la logoreea fetii si la un moment dat realizez ca vorbeste ca si cum ar manca, ba chiar si plescaie....mesteca f fericita o bucata bunicica de aluat pe care-l taiase...dupa aia am fost mai atenta la cantitatea de aluat pe care o primea si cea pe care o returna sub diverse forme. Mai putin aseara cand a plecat cu aluatul in sufragerie si dupa 3 minute nu-l mai avea. Deja faceam scenarii pe unde l-oi gasi si daca nu cumva o sa fie ca la Murphy, sa-l gasesc pe perna sau in dulapul cu haine....

Revenind, ca m-a luat valul. Mai  intai sa va arat ce-am facut azi de pranz pentru Ghemotoaka. Sa-i spunem frittata cu de tatti :), adica simplu,  2 oua, batute cu un galgait de lapte, o lingura de ricotta, niscai praz si gogosar tocate, 3 linguri de paste risoni gata fierte, coapta in tigaia unsa cu ulei de masline, la capac, tzac pac, gata masa!


Ce v-am zis? ....

Sa continuam: facui, deci, placinte. Cu varza (ca de la alea mi s-a tras), cu un amestec de branza si...resturi (alea de au nimerit si pe la Dana, deci nu erau cu pui, Dna Dana, da?) si cu carne. Sa va povestesc.

Acu eu nu-s asa mare boulangereasa intr-ale aluaturilor, cel mai bine-mi iese ala de paine pe care, la deruta adversarului, il folosesc cam la orice, dar de data asta m-a luat cheful de improvizat, asa ca in aluatul de paine am pus lapte in loc de apa si-am mai adaugat un ou, ca sa nu fie chiar de paine-paine. Asadar, pentru aluat, aveti nevoie de:
- 1 ou
- 300 ml lapte caldut
- 75 ml ulei de masline (ideea e ca uleiul sa fie cam pe sfertul laptelui)
- 3 lingurite de zahar brun
- 1 lingurita de sare
- 1 pliculet de drojdie uscata, 7 grame are, cred
- 500 g faina, orientativ, de fapt e cu faina cat cuprinde, asa ca nu va obositi sa masurati asta, 500 g e asa, ca sa stiti care este media

Metodologia e clasica, se amesteca laptele cu drojdia si zaharul pana se dizolva binisor, se adauga uleiul si sarea , iar se amesteca si apoi se adauga faina. In prima faza puteti amesteca fie cu furculita, fie cu un tel, insa pe masura ce se ingroasa tre sa va murdariti pe maini. Adaugati faina pana cand obtineti un aluat elastic, nu prea vartos, care se dezlipeste de castron.
Eu l-am lasat la dospit cam 50 minute, oricum pana si-a dublat, sau chiar mai mult, volumul. Cand a fost gata cu dospitul, am impartit aluatul in 4, fiecare sfert l-am modelat in forma de tub, fiecare tub l-am impartit in 6 bile, rezulta deci ca din cele de mai sus obtineti 24 de bilute de aluat, adica 24 de placinti. Pe masura ce le umpleam intindeam din fiecare bila cate un disc (sa zicem cu raza de 6-7 cm), pe care am pus umplutura, cam 3 lingurite, le-am indoit si le-am sigilat cu dintii furculitei.

In privinta umpluturilor nu exista reguli, aluatul asta e atat de versatil incat cred ca merge umplut si cu dulceata de oricare si tot bune ies chestiunile.

La prima incercare am umplut aluatul cu un amestec pe baza de branza compus, la mare arta si nimereala, din 3 linguri de branza de vaci, 1 ou, o felie de prosciuto taiata marunt, 4 felii de piept de rata cubulete (cam 3 linguri cu varf era, sa spunem), 3 linguri de smantana, o lingura de branza de burduf si...ce-am mai pus? A, un sfert de gogosar facut cubulete (pt culoare) si 1 lingura jumate de pesto de busuioc facut de mine (pt ca aveam si pentru ca pesto, asta merge in orice).
Taiate in 2 si stand mumos la poza aratau cam asa:


Aseara deja eram croita pe varzari, asa ca umplutura acestora am facut-o din 1 ceapa si un segment de praz de vreo 20 de cm, tocate marunt, trase la tigaie in ulei de masline, peste care am adaugat o varza tocata marunt si frecata cu sare, si le-am lasat sa se inabuse amestecand din cand in cand. Cand varza a devenit translucida am dres cu piper, am adaugat cateva linguri de suc de rosii dulce si ceva cimbru, am mai lasat sa sfaraie vreo 10 minute si asta fuse. Mi-a iesit cam piperata varza, dar nu foarte, dat fiind ca fii-mea mi-a vamuit cam toate linguritele de le puneam in placinta si nu se vaita ca e iute.

Dat fiind ca, avand sprijinul nemijlocit al fiicei din dotare, mi s-a terminat varza mai repede decat aluatul, am facut ochii roata si mi-am zis: cu carne le fac pe restul! Am mai traznit, asadar, in tigaie, o ceapa si niscai praz tocate marunt, le-am inmuiat nitel in ulei de masline, dupa care am adaugat cam 250 g de carne de curcan tocata, am maruntit-o binisor pe masura ce se sfaraia ea acolo, am stins cu un pic de apa si cateva linguri de suc de rosii si, desigur, la final am adaugat 2 linguri de pesto. Pentru ca, desigur, tot busuioc ;). Cand s-a racorit am amestecat-o cu un ou batut si am purces la umplut placinti.

Le-am copt pe foaie de hartie, in cuptorul gata incins, dar reglat la foc mediu, cam 20-30 de minute, dar de stat cu ochii pe ele ca acusi sunt doar usor rumenite si 3 vase spalate mai tarziu s-au brunetit de tot :). Inainte de a le da la cuptor le-am uns cu ou batut, pe alea cu carne am presarat si niscai seminte ca sa le putem deosebi.

A, sa va arat sectiunea la alea cu varza si cu carne:

Au mers ca unse, care cu un pahar de lapte, in cazul copiilor, care cu un pahar de vin, in cazul maturilor. Recunosc cu mana pe inima ca de ieri eu numa d'astea am mancat.
Si ca sa va distrati si Domniile Voastre, sa va spun ca m-a luat veselia si le-am servit cina plozilor in sufragerie. Ia Ghemotoaka o varzare taiata pe jumate, musca din ea, si incepe sa se legene in extaz: mmmmmmmmm, mmmmmmmm! Numa ca nici eu nici fiul nu am observat, decat cand era prea tarziu, ca leganarea extaziata era acompaniata de o miscare brauniana a manutei in care tinea obiectul extazului. Nu pare f multa umplutura aia de varza, dar cand o aduni de pe o cuvertura, un cos cu jucarii, un televizor si un raft de carti pare mult, mult mai multa!

S'aveti toamna rodnica, Boieri Dumneavoastra!




LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...