Ciupercareala

We trecut, Boieri Dumneavoastra, am ciupercarit! Am plecat cu Vizigotul spre padurea de la Spataru - o ramasita, pentru cine nu stie, din stravechiul Codru al Vlasiei, ce se intindea cam de pe unde este Bucurestiul de astazi pana unde este Buzaul de astazi. Tot din Codrul Vlasiei a ramas si padurea din Parcul Crang din Buzau. O fi sau nu adevarata informatia asta, eu tin minte din ce ne explica invatatorul aratand pe harta si face parte din acele amintiri de care nu vrei sa scapi fiindca ti-s dragi...

Sa revenim: am plecat asadar, de la curtea bunicilor, spre padure, cu Vizigotul. Planul nostru era sa ne oprim la marginea padurii si, acolo unde se ingana umbra cu soarele, sa ne jucam cu discul fresbee. Numai ca....amu serios, cum sa stai la marginea padurii si sa nu te tenteze o plimbare? Mai ales ca simteam cu toata puterea intuitiei mele ca desisurile-s pline de ciuperci.

Mai intai si intai de toate, trebuie sa va spun ca a culege ciuperci nu e o activitate in sine, ci o stare de spirit. Ciupercile-s rasplata padurii pentru drumetii linistiti si rabdatori. Ia sa incercati o data! Ciupercile-ti ies in cale cand nu le cauti cu nerabdare, cand nu faci din asta un scop in sine ci doar atunci cand iti propui sa admiri frumusetea naturii. Si...stai asa... da' oare ce-i acolo in desis? Frunze albe sunt, 'au sunt ciuperci ascunse? .....

Pe scurt, am amanat - de comun acord, desigur - zbenguiala, si am intrat in padure. E si aici un mestesug, ca drumeagurile si aleile, dupa atatea si atatea ploi, erau pline de apa si noroi. Dar daca nu ti-s urate crengile, gazele, frunzele si, de ce nu, paianjenii, te puteai strecura foarte frumos, paralel cu cararea, prin desis. Ei, si aici, in desis, te asteptau doamnele ascunse.

Trebuie sa va explic, Boieri Dumneavoastra, ca vizigotzeasca teorie a dezvoltarii ciupercilor spune asa:
- mai intai sunt infundate, mici de nu le vezi. Ingropate in pamant. (N.red: Adica arata ca niste champinioane de cultura mici mici, cu palaria nedesfacuta)






- apoooooi, daca nu le deranjeaza nimeni, ele prind curaj si creeeesc si se inaaaalta si se fac....buzdugane !







- dupa aia, daca sunt lasate in pace, buzduganele devin....palarii-umbrele!
Va rog sa ma credeti ca aceasta doamna palarie-umbrela ii venea Vizigotului pana la genunchi. Si are, in prezent, fro 120 cm. Mai mult sau mai putin, ca nu l-a prins inca nimeni sa stea linistit sa-l masoare cu precizie......


Am intrat, asadar, in padure, atrasi de frunzisul umed si incarcat de prospetime si de ....pur si simplu...linistea care te imbia sa te plimbi si sa te gandesti la ce vrei. Preferabil la nimic. Pentru mine o astfel de excursie dupa ciuperci e la fel de relaxanta ca o partida de pescuit ! Stai (ma rog, cand esti dupa ciuperci nu stai, te plimbi) si astepti sa ai noroc. Astepti, cumva, sa meriti sa ai noroc!
... hai c-am dat-o pe filosofie.....

Ce mai tura-vura: am haladuit cale de vreo 300 de metri in adancul padurii, tinand drumul principal ca reper si abatandu-ne de la el, stanga dreapta, vreo 10 metri. As fi cercetat mai mult dar, singura cu Vizigotul, nu-mi dadea mana. Am cules 6 kilograme de ciuperci si ne-am distrat pe cinste. Pur si simplu nu te lasau sa pleci! Ba chiar fi-miu a inventat si un descantec! Cand nu mai gaseam ciuperci, vorbea in gura mare (si are de unde):
"Hei, ciupercutelor, noi plecaaaam! Ne intoarcem la carare si plecaaaam! "
... si-atunci, nici doi pasi nu faceam, si apareau....
"Vezi, Mami, nu ne lasa sa plecam!"

Ne-am distrat grozav. A doua zi, l-am luat is pe Tati in aventura. Tot asa, "pana la marginea padurii, nu intram". Am mai colectat,  in joaca, vreo 5 kilograme. Dupa care a fost randul bunicilor, care si-au facut provizii pentru zacusca de ciuperci, mmmm !

Cand am ajuns acasa, am conservarit: am curatat spalat si tocat cubulete ciupercile, le-am calit in ulei de masline (putin!), un pic de sare si betze de marar si, dupa ce a scazut toata zeama, le-am racit si le-am pus la congelator in pungi de-o portie. Au gustul intens al ciupercilor de padure si-s minunate la pizza, in sosuri, in tocanite cu multa verdeata.....si la ce va mai trece prin cap!
Blenderuite cu morcov, dovlecel si cartof (fierte, desigur) si un galbenus de ou fiert seamana foarte bine cu un pateu vegetarian. E super gustos servit pe felii de paine prajita, garnisit cu felii de rosii si presarat cu piper proaspat macinat. Sau cu busuioc tocat.

La fel de minunate sunt palariile la gratar. Curatate si spalate, se pun pe gratarul incins, cu cavitatea in sus. Se presara cu sare si in fiecare palarie se pune cate un cub de unt, un catel de usturoi maruntit si un pic de marar tocat (bineinteles, se putea sa lipseasca usturoiul si mararul? ). Se tin pana cand aproape ca-si pierd zeama. Mie imi plac fripte pana isi pierd cu totul zeama dar am auzit ca sunt considerate savuroase cand palaria e plina de zeama....chestie de gust, incercati si veti afla cum e mai bine.

Si uite asa, Boieri Dumneavoastra, o distractie de poveste in mijlocul naturii se termina cu amintiri savuroase pentru mai tarziu! Imi inchipui ca asa trebuie sa arate, de fapt, sceptrul zanelor si-al elfilor din povesti:

S-aveti parte de clipe linistite! Un gand bun de la Smaranda, Boieri Dumneavoastra!